„O femeie mai poţi găsi oriunde, dar o soţie adevărată, mai greu” . Mircea Albulescu spunea că nu doreşte nimănui singurătatea

Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie atâta şi atâta alături de cel bolnav? Cât de mult trebuie să te lupţi pentru viaţă?

Cunoşteam un instructor de zbor, avea o elevă foarte bună, la Clinceni, la şcoala de zbor. Într-o zi, s-au prăbuşit amândoi. Când au fost găsiţi, el era uşor aplecat, încerca să repornească motorul până la un metru de pământ. N-a fugit, nu s-a dat deoparte. Am fost adânc impresionat de această încăpăţânare de a lupta până la capăt. Noi putem să fim până la capăt, nu numai să facem. „Trăieşte-ţi viaţa până în ultima clipă” este deviza mea.

Trebuie să vii aşadar mai devreme la teatru ca să te goleşti de tine însuţi, ca să poţi intra în pielea personajului. Într-o sticlă de un litru încape numai un litru, într-o teacă nu încape decât o singură sabie. Eu trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului. Încet, încet, mă uit pe mine şi uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om De foarte multe ori, reuşesc să mă golesc de toate aceste probleme. Când nu reuşesc, mă simt foarte rău, eu cu mine însumi.

Eu am avut o şansă, întotdeauna am locuit în perimetrul casei mele. M-am întors acasă pe jos, de la teatru. Descărcare de emoţie, de nervi, se produce şi mă ajută foarte mult. La Comedia franceză vin cabinierele cu o sticlă de şampanie după spectacol. Bei un pahar de şampanie, poţi să îl bei şi pe al doilea, mai vin spectatori la cabina ta cu care vorbeşti despre spectacol. Asta te ajută să-ţi continui starea, să nu revii prea brusc cu picioarele pe pământ.